Dragi enoriași ai parohiei Sf. Antonie din Viena

Trecem cu toții printr-o perioadă grea.

Grea, în primul rând datorită nesiguranței. Multora le este teamă de răspândirea acestui virus, de cei vârstnici ai familiilor lor, altora le este teamă în legătură cu pierderea locului de muncă. Pentru unii, o parte a familiei este în România, granițele sunt închise. Toate perspectivele și planurile de viață care ieri păreau sigure, încep să se clatine. Pentru alți frați ai noștri zilele acestea sunt zile de doliu. Dar și pentru enoriași ai parohiei noastre, care locuiesc în condiții precare, fără mult spațiu, este o perioadă de disperare. Criza are multe fețe.

De asemenea, sunt unii, cărora le este teamă de ce înseamnă toată această stare pentru viața Bisericii. Imposibilitatea de a mai participa la Sf. Liturghie sau la alte slujbe ale Postului Mare îi doare pe mulți. Faptul că suntem nevoiți să facem sfintele slujbe cu 3-4 oameni, cu ușile închise, este o rană deschisă în inima Bisericii. Biserica trăiește prin participare, prin împreună-rugăciune în același loc, prin Împărtășanie. De aceea este și numită ekklesia, adunare a celor risipiți, adunare a poporului.

Biserica suferă, noi suferim, slujbele suferă. Însă cel mai mult suferă acum cei bolnavi și cel mai mult se jertfesc acum nu noi, cei ce trebuie să renunțăm la participarea fizică la Sf. Liturghie, ci doctorii, asistentele medicale, tot personalul medical din toate țările afectate de epidemie. Ei ne sunt exemplu de slujire a aproapelui. Lor ar trebui să le fie închinată Duminica Sfintei Cruci de anul acesta.

Afectați sunt însă și cei care sunt nevoiți să stea în casă. Afectați de teamă. În fața tăvălugului de știri negative și a temerilor sau panicilor pe care ele le declanșează, căutăm toți explicații. Citim tot felul de interpretări. Inundați de informații, riscăm să ne pierdem de tot orientarea. Spunem că e timpul să ne rugăm mai mult, dar tot în fața ecranului zăbovim. Suntem virusați cu toții de frica de virus.

Din tot sufletul doresc să vă chem (și pe mine însumi totodată) la o altă perspectivă asupra lucrurilor! Să ne aducem aminte de nașterea noastră din moarte, cea de la Botez. Suntem copii ai unei mari nădejdi, de unde atâta frică? Iată acum a venit vremea să lucrăm această nădejde a credinței noastre. Să învingem teama prin credință, panica prin responsabilitate, nesiguranța prin răbdare. Euharistia, Sfânta Liturghie se săvârșește, chiar dacă de către foarte puțini. Biserica trăiește. Poate trăiește acum mai puternic decât înainte, pentru că a scăpat de rutină. Se clatină obișnuințe, se naște curajul. Învățăm să mulțumim pentru ce avem, deși avem mai puțin decât înainte. Rugăciunea a devenit ceea ce trebuie să fie mereu: strigăt. Strigăt de ajutor. Doamne miluiește-ne!

Eu unul nu mă grăbesc să caut explicații și interpretări socio-politice ale acestei pandemii. Pentru a găsi explicații satisfăcătoare, trebuie să te situezi deasupra unui lucru, să îl fi cuprins. Acuma noi nu suntem deasupra încercării, ci în mijlocul ei. Refuzați teorii conspiraționiste, refuzați false tâlcuiri. Faptul că oameni mor, este o realitate. După și dacă vom trece încercarea, putem găsi, împreună, sensurile. Se vor naște din noi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Acum e important să putem face față furtunii virusului care atacă trupurile, dar și virușilor care ne paralizează sufletele și mințile.

Putem învăța câteva lucruri.

De pildă, lecția tăcerii. A tăcerii lăuntrice. În tăcerea aceasta, la început greu de suportat, vom înțelege, poate mai bine ca niciodată, Taina Crucii. Faptul de a nu putea participa (temporar!) cu toții la Sfânta Liturghie poate fi trăită ca o provocare de a adânci Taina Crucii.

Cei care mor cu sutele în aceste zile, mai ales în Italia, lipsiți de cei apropiați, câteodată lipsiți și de preoți (mor în Italia și mulți preoți de spitale, care au stat la căpătâiul bolnavilor până s-au îmbolnăvit și ei), primesc de multe ori de la personalul medical credincios, ca semn al despărțirii, un semn al Sfintei Cruci, pe fruntea lor. Este singura – dar cea mai importantă – pecete a Vieții dincolo de moarte. Creștinismul nu a murit în Europa. Tocmai renaște cu suferința, cu solidaritatea, cu jertfa acestor zile.

O altă lecție este lecția dorului euharistic. Ne e dor tutoror de slujbele noastre. Acum! Dorim să participăm la Sfânta Liturghie. Eu ca preot și cu cei din Casa Parohială vom continua să facem slujbele, aici, la Sf. Antonie. În fiecare zi la ora 21.00 facem slujbă. De asemenea Sfintele Liturghii. Centrul Bisericii rămâne Sf. Liturghie, izvorul vieții și al tămăduirii rămâne Sfânta Împărtășanie. Liturghia este și rămâne un dar, niciodată un automatism. Iată, că Biserica se confruntă pentru prima dată cu această încercare, de a nu putea chema pe oameni la Biserică.

Însă iubirea de aproapele este una din premisele oricărei Liturghii. De aceea e important acum să fim solidari. Solidaritate înseamnă să stăm în casele noastre și să avem nădejde. Rugați-vă cu noi, de acolo, de acasă. E important, însă, să simțim acest dor cât mai puternic. Să nu ne pierdem acest dor. Sfinții Pustiei, ca de pildă Sf. Maria Egipteanca, au trăit acest dor euharistic. Poți să vezi incapacitatea de a merge la Sfânta Liturghie ca pe o mare lipsă, ca pe o mare rană. Dar poți să o vezi și ca o așteptare a unei mari împliniri. O asceză. Orice asceză, orice așteptare îndreptată spre Dumnezeu are un final fericit. Să avem răbdare, să avem cât mai mult dor, să avem nădejde.

O altă lecție a acestor zile este cea a rugăciunii pentru ceilalți. Să nu mai vorbim despre rugăciune, să o facem. Discuțiile duhovnicești pe facebook sunt toate bune și frumoase, dar ele nu înlocuiesc nici măcar un minut de rugăciune. Haideți să ne gândim la toți cei care suferă și se jertfesc în aceste zile, la cei cărora le este cu adevărat foarte greu. Această rugăciune pentru ceilalți – nu pentru noi înșine – ne va face să ne transformăm toată această perioadă într-o adevărată Liturghie.

Pr. Ioan Moga, 21.03.2020