pr. Ioan Moga, Viena

De ani de zile societatea românească este scindată între „medievali” și „neomarxiști“, între „retrograzi” și „umaniștii atei“. Așa se numesc unii pe alții. Pe de o parte, discursul ortodox, misionar, apologetic, care își asumă credința creștină și evlavia bisericească ca părți componente ale unei societăți moderne, deschise, dar creștine; pe de altă parte, creștini liberali (în viziune proprie) sau post-creștini de diferite orientări ideologice, care cred că emanciparea și modernizarea societății românești este strâns legată de îngrădirea (sau cel puțin corectarea) rolului și al profilului actual al Bisericii Ortodoxe Române în viața cetății. Ambele discursuri sunt, în interiorul lor, destul de eterogene. Avem „tradiționaliști“ și „modernișiti“, oameni pătimași și oameni raționali și pe o baricadă, și pe cealaltă. De multe ori, conflictul e personalizat. Referendumul pentru familie a evidențiat, de altfel, aceste diferite orientări și abordări existente în cadrul celor două discursuri.

Cert este că, de când s-a declanșat criza epidemiei cu virusul COVID-19, lupta dintre baricada ortodoxă și cealaltă (greu de numit, fără a o caricaturiza) a reînceput.

Un exemplu: Biserica se străduiește din răsputeri, de la începutul crizei, să se implice filantropic, la nivel local și central, ajutând spitalele, autoritățile locale, centrele de carantine, cu sume considerabile de bani, cu aparatură etc. Ea pare în același timp înciudată de faptul că acest efort nu e văzut și apreciat de mass-media profană (cu mici excepții), fapt care hrănește o atitudine mai veche de auto-justificare a sferei ecleziale în fața celei secularizate: noi facem atâtea pentru societate, dar ceilalți nu vor să vadă… Fără să ne dăm seama, și această implicare exemplară devine parte argumentativă a aceluiași conflict.

Alt exemplu: „sensul” epidemiei. Pentru unii încercare, canon, chiar pedeapsă (deși sunt diferențe mari teologice și duhovnicești între o „încercare” și o „pedeapsă”, de unde se vede din nou că baricada ortodoxă cunoaște și în această temă profiluri diverse). Pentru alții, expresie a corupției din sistemul sanitar, semn al eșecului politic și administrativ, la care și Biserica are, desigur, o parte din vină (renumitul „vrem spitale, nu…”). În această temă, cea a descifrării „sensului” epidemiei, observăm însă un fenoment interesant: formațiunile extreme ale celor două tabere par să se regăsească. Există destui ortodocși, ca și destui neo-stângiști adepți ai unei similare teorii a conspirației; ei văd deopotrivă în epidemie un mare plan de punere a întregii omeniri sub un control total. Sursele de pseudo-informare sunt identice. Ideologia uniformizează (fără a uni), pentru că orbește. Dar asta e altă temă.

Din nou, alt exemplu: inițiativa câtorva eparhii de a scoate raclele cu sfinți și de a le purta în procesiune (pentru tabăra adversă, a le plimba cu mașina) prin orașe, comune și sate. Pentru unii, acest act („au scos și pochii femururile și humerusurile“) este bun de luat în râs, o expresie a mentalității retrograde a populației care încă aderă la formele evlaviei ortodoxe. Pentru alții este „vremea când Sfinții ne întorc pelerinajul…“. Parafrazând pe cei din urmă: „noi îi avem de partea noastră pe sfinți, voi sunteți singuri. Sfinții sunt adevărații iubitori de neam, voi vă deziceți de rădăcinile noastre“.

Cui folosește acest război la căpătâiul morților de COVID-19?

E timpul să coborâm de pe baricade!

E timpul să lăsăm garda jos, chiar dacă riscăm să fim înjosiți mai mult decât putem duce. E timpul să arătăm că iubirea, iertarea, răbdarea, sau măcar ÎNGĂDUINȚA sunt la creștini „pe bune“. Dacă „ceilalți“ (deși delimitarea începe deja cu această separe între „noi”, cei credincioși, și acei „ceilalți”, umaniștii ne-credincioși), dacă „ceilalți” își pot asuma discursul zeflemitor, răutăcios, exclusivist, creștinul începe a fi creștin prin faptul că refuză să răspundă la fel. Nu poți predica iertarea și în același timp să menții o atmosferă belicoasă între cei „iubitori de sfinți“ și cei care vor, in opinia ta, să distrugă valorile morale ale poporului român. Nu suntem în război cu semenii noștri, cu atât mai puțin acum! Da, trebuie, ca și creștini, să putem contra-argumenta, să putem explica, dar nu avem voie – mai ales în astfel de momente – să adâncim starea de scindare care există într-o societate. Da, ortodocșii se împuținează; da, societățile cu majoritate creștină (inclusiv cea românească) își pierd profilul tradițional. DAR nu acesta e esențialul, ci dacă cei ce (încă) își asumă această identitate „ortodoxă“ o fac în Duhul Apostolilor, sau mai degrabă cu gustul amar al „ne-înțeleșilor“, al „ne-recunoscuților”. Ce contează dacă un act de sfințire primește 8 comentarii negative (din 10) pe facebook? Oare ăsta să fie barometrul lucrării Harului?

Conflictul e vechi de când ucenicii lui Hristos pe pământ. „Ocărâți fiind, binecuvântăm, prigoniți fiind, răbdăm, huliți fiind, ne rugăm.“ (1 Cor 4, 12-13) Nu zice Sf. Pavel nimic de a contraataca cu o și mai zemoasă zeflemea, nu zice nimic de auto-justificare, nimic de orgoliul rănit al milostivului nerecunoscut de ceilalți. Binecuvântăm, răbdăm și ne rugăm pentru umaniști, pentru neomarxiști, pentru secularizați, așa cum ne rugăm și pentru „ai noștri“. De ce? Pentru că toți, vrând-nevrând, suntem ai Lui.

În plus, trebuie ținut cont de faptul că trăim într-o lume în care mesajul evlaviei folosit de Biserică în interiorul ei nu mai este în mod automat înțeles în exterior. V-ați gândit că poate actul în sine de a scoate racla cu sfintele moaște pe străzi, într-o camionetă, cu acatistul și ecteniile cântate în megafon, din interiorul mașinii, cu preotul sau episcopul stând pe banchetă, este ceva care pentru unii – chiar dacă nu fac parte din categoria hardliner-lor umaniști – poate părea ceva străin, ciudat? O estetică la care nu toți vibrează, fără să aibă ceva împotriva credinței sau a Bisericii în sine, ci pur și simplu, pentru că această combinație între motorizare modernă și raclă medievală nu le impune? Sunt ei de condamnat? Nu. E de condamnat faptul că Biserica scoate din arsenalul tradiției aceste forme de invocare a milei divine? Nu. Atunci, ce facem?

In primul rand, să încetăm, ca „oameni ai Bisericii”, a-i critica pe cei care nu înțeleg sau reneagă aceste lucruri, din diferite motive! Biserica nu face toate acestea pentru a fi aplaudată, sau vizualizată, ci pentru a aduna la rugăciune pe toți cei care nu pot veni ei înșiși (din cauza restricțiilor) la biserică. Este un gest de îmbrățișare, de deschidere. Forma lui, însă, nu e acceptată de toți. Ar trebui să reflectăm mai bine asupra esteticii formelor, atunci când pășim în spațiul public? Da. Totodată, cert este faptul că actul liturgic-duhovnicesc (ca și cel caritabil, duhovnicesc, de altfel) nu poate fi pus niciodată în balanța relativă a like-urilor. Poate și trebuie să fie tâlcuit, dar nu impus. Dacă dă rod, va da, cu sau fără like-uri. Prigoniți fiind, răbdăm.

Haideți să fim mai îngăduitori cu cei care nu înțeleg aceste lucruri. Le vom explica. Vom ține cont de critica lor, poate are un sâmbure de adevăr. Sau, vom tăcea și le vom arăta, la capătul drumului, roadele. Dacă vor exista. Dacă roade nu sunt, înseamnă că au dreptate. Că sunt doar forme, și că noi nu ne schimbăm lăuntric cu adevărat. Examenul se dă pe roade, pe jertfă, nu pe like-uri.

Să învățăm mai multă îngăduință. De profilat, ne vom profila mai târziu, dacă va mai fi cazul!