Încerc să înțeleg ce raționament pastoral-teologic poate exista, astfel încât să se hotărască amânarea administrării Sfintei Euharistii credincioșilor, în cadrul Sfintei Liturghii.

Cine cunoaște cât de cât situația actuală a relațiilor interortodoxe, dar și deciziile în legătură cu administrarea Sfintei Împărtășanii (uneori diferite de la o eparhie la alta, în cadrul aceleiași Biserici autocefale!), știe că apelul la un consens panortodox este iluzoriu. În plus, pandemia Covid-19 nu este un uragan care vine, distruge și pleacă, ci o molimă cu care va trebui să ne obișnuim de acum încolo, cel puțin sezonier. La fel și restricțiile impuse de autorități. Câte amânări euharistice poate suporta poporul lui Dumnezeu? Eu aș spune: nici una.

Se reîncep Sfintele Liturghii (cu participarea mirenilor), dar la momentul împărtășirii credincioșilor, preotul va trebui să spună „stați deoparte“, „nu vă apropiați“. Sau va sări peste chemarea euharistică „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă“? Oare o Biserică cu o tradiție teologică, liturgică și canonică de 2000 de ani nu poate să găsească alte soluții, astfel încât să facă posibilă realizarea deplină a tainei Bisericii prin excelență, adică părtășia la același Trup și Sânge al Domnului nostru?

Îl putem amâna pe Hristos? Avem voie? Dacă a doua venire este la noapte, ce îi vem spune: mai stai oleacă? Am auzit mult vorbindu-se de post euharistic, de zile aliturgice etc.: tentative de explicație, rupte din context. Aici este vorba despre esența Bisericii! Biserica nu amână, din contră, anticipează. Nu poți săvârși Sfânta Liturghie știind cu premeditare că nu poți/vrei să împărtășești credincioșii. Când ai dat binecuvântarea de începere a Sfintei Liturghii, nu mai faci lucrul omenesc, faci lucrarea Domnului. Nu hotărăști peste El că nu se poate da, când El de aceea vine în Sfânta Liturghie, pentru a se dărui. Noi suntem slujitori, atât. Nu avem dreptul să îl ținem pe Hristos închis în potir!

O asemenea „înnoire“ adusă tradiției liturgice și canonice a Bisericii este problematică și are din punct de vedere teologic o gravitate mai mare ca aceea de a accepta temporar forme alternative de împărtășire a credincioșilor, conforme cu tradiția Bisericii. De pildă: încredințarea Sfintelor Taine în „mâinile ținute în formă de cruce“ (cum se spune clar în canonul 101 al Sinodului Trulan), adică în formă de căuș, așa cum se împărtășesc preoții (cu deosebirea că acum ar trebui întâi Sfântul Trup să aibă picurat în el și puțin din Sfântul Sânge al Domnului). Mitropolia greacă a Austriei își asumă această soluție, argumentată canonic și liturgic, întru totul conformă cu Sfânta Tradiție. Și alte eparhii ale Bisericilor ortodoxe surori (din Diaspora) fac acest lucru. Bravo lor! Am uitat cum se împărtășeau strămoșii noștri creștini acum 1500 de ani? Împărtășeau Sf. Ioan Gură de Aur sau Sf. Vasile cel Mare oamenii cu lingurița? De ce nu le explicăm aceasta credincioșilor noștri?

O altă soluție, propusă de Mitropolia ortodoxă română a Germaniei, este folosirea mai multor lingurițe sfințite. Da, există în acest caz riscul unor înțelesuri greșite, sentimentul unui compromis, însă și această soluție este mai bună decât a bloca pe Hristos să ajungă la oameni, în Sfânta Împărtășanie.

Sau lăsăm (a treia posibilitate), în bună tradiție ortodoxă, ca preoții să găsească soluția adecvată la nivel local. O vor face cu mult simț pastoral și responsabilitate.

Dacă vin vremuri mai grele, de confruntare cu pseudo-autorități ostile Bisericii? Nu va fi această decizie de acum un precedent periculos, pentru a ni se spune: „voi oricum ați putut atunci și fără Împărtășanie… Renunțați de tot!“

Din nou: nu înțeleg un lucru, cum de a ajuns lingurița (apărută și preluată treptat în practica liturgică a Bisericii relativ târziu, în jurul secolelor 10-11 – renunț la detalii istorice) o dogmă nescrisă a accesului credincioșilor la Trupul și Sângele Domnului? Dogmatizarea linguriței… A devenit darul mai important decât Altarul care sfințește darul?

Putem să avem dezbateri teologice (dogmatice, liturgice, canonice etc.) pe acest subiect, putem avea consultări interortodoxe etc.: însă, în acest timp NU oprim Împărtășania în cadrul Sfintei Liturghii. Mai bine nu o facem, decât să facem din ea un drept exclusiv al clerului… Ce vor zice cei cu care ne războim în continuu („secularizații“): „iată, dovada clericalismului! Popii au voie, dar voi nu! Ei își sunt lor auto-suficienți, voi sunteți doar niște statiști! Ei pot fi Biserică și fără voi…“

La hirotonie, primind Sfântul Trup în mâinile noastre, ca preoți, ni s-a spus: „Primeşte odorul acesta şi-l păzeşte pe el până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El îl va cere de la tine”. Păzirea Euharistiei înseamnă nu a o închide cu lacăt în potir, ci a Îl da pe Hristos oamenilor, a face ca Biserica să fie un trup viu, euharistic.

Dumnezeu să ne deștepte!

Hristos a înviat!

Pr. Ioan Moga, Viena