Hristos a înviat!

„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin…“ (1 Cor 13, 12) Acest cuvânt al Sf. Ap. Pavel în prima Ep. către Corinteni este primul lucru care îmi vine în gând acum, când trebuie să vorbesc despre perspectivele Ortodoxiei românești în Austria. Nu am darul profeției, deci a vorbi despre perspective nu înseamnă a face pronosticuri despre cum se va dezvolta comunitatea ortodoxă de rădăcină și de grai românesc în următorii ani, în următoarele decenii în Austria. Însă a nu medita asupra perspectivelor, asupra viitorului unei comunități – mai ales la un ceas aniversar – ar fi profund greșit. O facem, știind că acum vedem, cum spune Sf. Pavel, „ca prin oglindă, neclar“. Asta înseamnă că nădăjduium, ne facem gânduri despre viitor, știind însă că felul nostru de a vedea realitatea nu este ultimul răspuns. Aici e marea diferență dintre o privire istorică sau una sociologică asupra fenomenului religios, și o privire duhovnicească. Prima pleacă de la cifre, statistici, lucruri palpabile (desigur interpretabile într-un fel sau altul), cealaltă pleacă de la criteriile biblice și ale Tradiției, de la o logică a Nevăzutului, a Sfințeniei care lucrează în și prin oameni. Sau, cum spune Dumnezeu în prima Carte a Regilor către David: „Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă“ (1 Regi 16, 7). Cu siguranță nu cu statistici vom merge în fața Dreptului Judecător, nu cu lectura proprie a rolului nostru în istorie, ci cu roadele pe care El le va considera ca fiind adevărate roade. Roadele inimii, ale dragostei, ale dreptății, ale adevărului, ale sfințeniei. De aceea, indiferent dacă în viitor numărul parohiilor ortodoxe românești în Austria va crește sau va scade, indiferent dacă românii ortodocși se vor asimila treptat sau, după cum sperăm, se vor integra, fără a-și pierde identitatea – esențial este dacă noi, cei de acum, avem sau am avut și această perspectivă a inimii, pe care o are Domnul. Presiunea să ne uităm la ceea ce se vede este desigur mare, mai ales că din punct de vedere exterior suntem la un prim vârf al dezvoltării instituționale bisericești ortodoxe românești în Austria. Însă esențial rămâne ceea ce nu se poate măsura.

După această scurtă introducere aș schița câteva gânduri legat de aceste perspective. Viitorul unei comunități creștine crește din prezent. Prezentul ne arată multe lucruri, depinde mereu de cum le citim. M-aș opri la două elemente: Ortodoxia românească are, datorită istoricului regional diferit, o pluralitate internă, ceea ce îi dă un farmec și o bogăție extraordinară: Moldova, Muntenia, Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina, Oltenia – toate au dat sinteze regionale proprii. În Diaspora, parohiile sunt un conglomerat al tuturor acestor colorituri regionale. Ceea ce a ajutat în ultimele decenii Ortodoxia românească din Diaspora să fie vie este faptul că ierarhii și preoții au înțeles că ceea ce unește pe oameni atât de diferiți dpdv. cultural și regional este viața liturgică, viața sacramentală. Înnoirea liturgică, euharistică promovată și susținută de IPS Mitropolit Serafim este cheia dezvoltării duhovnicești, nu doar instituționale, a Bisericii Ortodoxe în Austria. Oamenii vin la Biserică în primul rând din motive religioase. Eu în peste 20 de ani de preoție am constatat că acolo unde se zidește doar pe folclor, pe nostalgii, comunitățile nu au potențial duhovnicesc de creștere, în timp. Acolo unde se zidește însă pe viață liturgică, pe cuvânt, pe cateheză reală, pe atitudine ancorată evangehlic, pe fior religios (din care decurge și viață socială, culturală și educațională), acolo rădăcinile sunt mult mai puternice. Deci această centrare pe liturgic oferă oamenilor hăituiți, stresați, dezorientați o adevărată alternativă, o statornicie. E de dorit ca ea să rămână o prioritate. Ca ea să dea roade, pe viitor, va fi necesară, printre altele, și o conștientizare mult mai puternică a integrării limbii germane. Pentru prezent acest lucru nu pare, mai ales pentru anumite parohii, ceva prioritar, pentru că lucrăm mai ales cu români din așa numita prima generație de migrație. Peste zece ani situația se va schimba, peste 20-30 de ani vom avea un context total diferit, date fiind multele căsătorii mixte. Tinerii implicați în slujbă, în proiecte parohiale pot aduce treptat, din ce în ce mai multe de elemente de lb. germană. Este un lucru elementar care ține de logica misiunii creștine. Ortodoxia românească a avut în istorie un rol de pionierat, prin deschiderea față de limba poporului. De această adaptabilitate care n-e ajutat atât de mult în istorie, va fi nevoie și pentru a găsi echilibrul între integrare și promovarea identității ortodoxe. Rămâne valabil cuvântul Mântuitorului de la Matei 23, 23: „pe acestea trebui să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”. E nevoie de ambele: de continuitate, dar și de curaj, de creativitate, de flexibilitate pentru a da Ortodoxiei în Austria sinteza de care are nevoie pentru a prinde și aici rădăcini, pentru a devenie de-a locului. Atât, foarte pe scurt, despre înnoirea vieții liturgice.

(mai mult…)

Sâmbătă, 18.04, ora 18.30 vă invităm la o conferință cu titlul:

FEMEILE ale REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE DIN ROMÂNIA: memorie și traumă transgenerațională

Prezentare și dialog cu d-na IOANA HAȘU-GEORGIEV, cercetătoare a istoriei comunismului

Femeile rezistenței anticomuniste din România sunt figuri mai puțin cunoscute ale istoriei recente, impresionante prin curajul, demnitatea și credința lor. Veți descoperi femei obișnuite care au apărat familia și valorile în care au crezut, chiar dacă asta a însemnat să înfrunte un regim violent, în anii de vârf ai represiunii comuniste. Va fi vorba și despre moștenirea acelei perioade la nivel personal și comunitar – felul în care trecutul ne modelează prezentul, trauma transgenerațională și perspectiva vindecării.

Cu 10 zile înainte de Sf. Paști a fost finalizată icoana monumentală (20m2) a Pogorârii Mântuitorului Iisus Hristos la iad, de către pictorul nostru Gabriel Toma Chituc.

Auferstehungs-Wandikone wurde kurz vor Ostern fertiggestellt (auf der Nordwand unserer Kirche). Sie macht Hoffnung, umarmt uns durch ihre Monumentalität (20m2) und wird uns ab jetzt liturgisch begleiten. Ein Meisterwerk. Ikonenmaler: Gabriel Toma Chituc.

Voluntariat în Sâmbăta Mare (în pofida oboselii acumulate în ultimele zile), pentru pregătirea a peste 3000 de pliculețe cu pâine sfințită stropită cu vin („paști”).

După Ceasurile Împărătești și Vecernia cu scoaterea Sf. Epitaf, până la Denia Prohodului, adică între 10.30 și 19.00 se citește în continuu din Noul Testament, în timp ce oamenii vin și se închină la Sf. Epitaf. Această practică, începută acum câțiva ani, ajută ca toată Vinerea Mare în Biserică să existe o reală atmosferă de meditație duhovnicească.

KARFREITAG
Nach den Königlichen Stunden und der Vesper mit dem Aufstellen des Heiligen Epitaphions (Darstellung der Grablegung Christi)
wird in der Kirche ununterbrochen aus dem Neuen Testament gelesen, während die Menschen kommen und vor dem Heiligen Epitaphion beten.
Diese Praxis einer lectio continua am Karfreitag, die vor einigen Jahren eingeführt wurde, trägt dazu bei, dass am Karfreitag in der Kirche eine echte Atmosphäre der geistlichen Besinnung herrscht.

Când are loc Slujba Învierii?

R: Sâmbătă seara, la ora 23.00 se începe Slujba Învierii. După Slujba Învierii, are loc Utrenia și Sfânta Liturghie. Se folosesc lumânările speciale oferite de Biserică, deoarece slujba are loc în interiorul Bisericii.

Când se deschide Biserica în noaptea de Paști?

Biserica se deschide după ora 21.30. Nu are rost să veniți mai devreme. Slujba pregătitoare începe la 22.30.

Când se primesc „paștile”?

Pentru cei care nu rămân la toată slujba de noapte, pâinea binecuvântată, stropită cu vin (numită în popor „paști”) se dă la ușa Bisericii începând cu cca. ora 23.45.

Când se binecuvintează „coșurile”?

Coșurile cu prinoase se binecuvintează la sfârșitul Liturghiei, noaptea. Doar după Liturghie pascală se face dezlegarea de intrat „în dulce”. Postul se încheie odată cu Sfânta Liturghie pascală. Prin urmare, conform tipicului, coșurile cu prinoase se binecuvintează după Rugăciunea Amvonului. Ca oră orientativă, în jur de orele 02.00 noaptea. Dacă nu rămâneți peste noapte, coșurile se mai binecuvintează duminică dimineața, înainte de a Vecernia Învierii, între 10.30 și 11.00 sau după Vecernie.

Când se deschide Biserica duminică dimineață?

Dat fiind faptul că slujba completă s-a săvârșit în timpul nopții, duminică dimineață nu se mai săvârșește Sfânta Liturghie. Vecernia Învierii cu citirea Evangheliei în multe limbi străine va fi săvârșită la ora 11.00. Biserica se deschide la ora 10.00.

La Denia de luni seara, tinerele și tinerii parohiei noastre au dat toate răspunsurile la strană (au fost prezenți 15).

Strana 2 este alcătuită la parohia noastră exclusiv din adolescente și tinere (liceene sau studente). Strana 2 cântă o dată pe lună exclusiv toată Utrenia și Liturghia duminicală, și de 2 ori pe lună antifonal cu strana 1. La Denie li s-au alăturat și câțiva dintre tinerii băieți de altar.

Și pe mai departe, în Săptămâna Mare și de Sf. Paști strana 2 va îmbogăți cântarea liturgică.

Le mulțumim!

Bei Montagabend-Gottesdienst der Karwoche haben die Jugendlichen unserer Gemeinde gesungen und gelesen. Der Chor 2 besteht in unserer Gemeinde ausschließlich aus Mädchen und jungen Frauen (Gymnasiastinnen oder Studentinnen). Der Chor 2 singt einmal im Monat allein den gesamten Morgengottesdienst und die gesamte Sonntagsliturgie und zweimal im Monat im Wechselgesang mit dem Chor 1. Bei dem Gottesdienst am 06.04. schlossen sich ihnen auch einige der jungen Messdiener an. Auch in der weiteren Karwoche und zu Ostern wird der Chor 2 den liturgischen Gesang bereichern.

Wir danken ihnen herzlich!

După fiecare slujbă a Săptămânii Mari, până în Vinerea Mare (începând cu denia de Duminică seara), parcurgem omiletic drumul Săptămânii Mari tâlcuind capitolele referitoare la pătimirile Domnului Iisus Hristos după Evanghelia de la Marcu.

În mai puțin de 2 săptămâni multe familii de enoriași au contribuit deja cu câte un segment în valoare de 1000 de euro (din cele 250) care reprezintă contravaloarea renovării fațadei. La fiecare donație efectuată, numele donatorilor este trecut pe panoul din Biserică și o casetă este colorată cu auriu, pentru a vizualiza progresul donațiilor.

Le mulțumim tuturor! Zilnic se adaugă noi ctitori-donatori! Împreună putem reuși!!!

Un text de pr. prof. dr. Ioan Moga

Anul acesta, la 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, atenția pe opera și viața marelui sculptor e maximă. Atât în străinătate, cât și în România. În context bisericesc, abundă contribuțiile privind legătura lui Brâncuși cu credința ortodoxă, cu Biserica, cu practica liturgică: de la detaliile privind activitatea sa de cântăreț la strană sau de ipodiacon la București și la Paris, la citatele (e drept, nu foarte multe) privind relația sa cu Dumnezeu, până la informații despre creștinescul său sfârșit. La aceasta se adaugă ermineutici teologice privind valențe creștine ale operei sale. – Toate aceste contribuții sunt bune și necesare. Ele arată o relație firească între arta adevărată (în acest caz, modernă) și Biserică.

Întrebarea esențială pe care mi-am pus-o, după ce m-am reîntâlnit cu opera și personalitatea lui Brâncuși (la expoziția de la Neue Nationalgalerie din Berlin) este următoarea: ce înseamnă însă opera lui Brâncuși pentru felul de a înțelege arta în cadrul Bisericii. „A înțelege arta în cadrul Bisericii” – asta nu se referă doar la interpretări de tip punte între arta modernă și o viziune spiritual-teologică asupra lumii, asupra materiei. Biserica nu face doar un exercițiu de interpretare, ea este spațiu viu al frumosului, al artei puse în slujba dialogului cu Dumnezeu. Rămâne deci mereu nediscutat un nivel la fel de important: cum dai chip frumosului în context eclezial, după ce a existat un Brâncuși? Întrebarea s-ar putea pune la modul mai extins: cum ții cont, și în cadrul artei bisericești, de faptul că istoria artei are acum un Cézanne, un Jawlensky, un Brâncuși?

De teama împrumuturilor grăbite, care au abundat în sec. 18-19 în arta bisericească ortodoxă, și care au dus la ceea ce unii numesc o etapă decadentă (deoarece naturalistă) a iconografiei ecleziale – de teama acestor umbre din trecut, mulți refuză această întrebare. Ne e teamă de noi experimente de tip Tattarescu, într-un context schimbat. Avem, de asemenea, exemplul sintezei ambivalente dintre arta modernă și cea eclezială în Occident. Ar fi multe rânduri de scris în acest context, pentru că lucrurile nu pot fi tranșate din start, într-o perspectivă negativă (a se vedea exemplul pozitiv al bisericii Arca noetică din Alba Iulia). Dar nu ăsta e fondul problemei.

Pentru a rămâne la Brâncuși: dacă îi recunoaștem unanim, și din perspectiva Bisericii, valoarea operei și ne mândrim cu faptul că era ancorat în tradiția liturgică a Bisericii, asta ne obligă ca Biserică și la nivel de practică estetică. Cum vedem arta bisericească după Brâncuși?

Întrebarea nu are nimic reformator. Dacă arta lui Brâncuși înseamnă plămădirea materiei înspre esențial, înspre simplitatea originară, înspre caracterul ei epifanic, înspre claritatea abstractului nerupt de sens, ci plin de Sens etc., asta ar trebui să ne dea de gândit în felul în care abordăm tot ceea ce este estetic în Biserică. Din păcate, la teologie nu se fac cursuri de estetică. Însă fiecare preot face decizii estetice în practica sa pastorală: ele sunt bazate, de obicei, pe evlavii momentane și pe gusturi personale, ne-interogate și ne-verificate de experți în domeniu. Ele însă dau atmosfera unei biserici, contribuie mult la transmiterea sau blocarea caracterului epifanic al Liturghiei. Nu vorbim de marile decizii, avizate de experții Bisericii la nivel central (pictură și arhitectură bisericească), ci de lucrurile „cotidiene”, aflate la mâna fiecărui preot: vorbim de veștminte preoțești, de podoabele Bisericii, de tot ceea ce implică esteticul în viața liturgică a unei parohii.

O privire sinceră asupra practicilor estetice actuale la nivel parohial arată mai degrabă abundența unui pseudo-baroc neobizantin (deși și termenul de baroc este impropriu aici), decât dragostea pentru adevărul simplității și a autenticității estetice pe care îl descoperă operele lui Brâncuși. Un amestec impropriu de tradiții ecleziale greu de împăcat în același spațiu, fără a mai pune la socoteală noul val de produse bisericești „made in China“. Sau, și mai nou, afișele parohiale pline de icoane generate de inteligența artificială: aici avem de-a face deja cu devieri totale, încă deloc tematizate, lipsite de orice canonicitate eclezială. Discursul despre kitsch în Biserică a fost purtat cândva în anii 1990; apoi a mai fost articulat, pe alocuri de teologi precum Costion Nicolescu. Apoi s-a stins.

Ceea ce vedem la ora actuală – doar și la nivel de vestimentație liturgică – îl doare nu doar pe cel familiarizat cu autenticul artei bizantine, ci și pe cel adăpat, ca om al sec. 21, la exigențele artei moderne. Este o durere fără glas.

Anul Brâncuși 2026 ar putea fi folosit pentru a readuce și în Biserică discuția privind simplitatea în estetica vestimentar-liturgică. Cu un ochi la tradiția autentică bizantincă, cu altul la Brâncuși și alte acumulări artistice ale omului contemporan, trebuie să reînvățăm duhul simplității, al chenozei simbolice prin esențializare. Înapoi la simplitate! Simplitatea nu este, desigur, o valoare suficientă. Ea trebuie, la nivel estetic-eclezial, alăturată și altor criterii. Însă, în context actual, este primul pas spre mai mult autentic, spre viu, spre smerenia Duhului. Altfel, criteriul estetic pentru ceea ce este amintit la rugăciunea Amvonului „frumusețea casei tale“ rămâne unul profund relativ și subiectiv. Între Brâncuși și kitsch este o distanță atât de mare încât cele două realități nu pot fi compatibile. Îl serbăm pe Brâncuși, însă nu ne deranjează kitsch-ul.

Sâmbătă, 28 martie, copiii Școlii Parohiale care nu au plecat în vacanță, au participat timp de 3 ore, la un atelier intensiv de cateheză aplicată, dedicat drumului de la Florii la Învierea Domnului. Atelierul a cuprins elemente literare, artistice, de cateheză biblică, de interacțiune și manualitate, dar și o incursiune în lumea iconografiei Bisericii noastre.

Câteva impresii fotografice de la atelierul literar-artistic din cadrul Școlii Parohiale dedicat însemnătății mamelor pentru viața noastră.