Hristos a înviat!

„Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin…“ (1 Cor 13, 12) Acest cuvânt al Sf. Ap. Pavel în prima Ep. către Corinteni este primul lucru care îmi vine în gând acum, când trebuie să vorbesc despre perspectivele Ortodoxiei românești în Austria. Nu am darul profeției, deci a vorbi despre perspective nu înseamnă a face pronosticuri despre cum se va dezvolta comunitatea ortodoxă de rădăcină și de grai românesc în următorii ani, în următoarele decenii în Austria. Însă a nu medita asupra perspectivelor, asupra viitorului unei comunități – mai ales la un ceas aniversar – ar fi profund greșit. O facem, știind că acum vedem, cum spune Sf. Pavel, „ca prin oglindă, neclar“. Asta înseamnă că nădăjduium, ne facem gânduri despre viitor, știind însă că felul nostru de a vedea realitatea nu este ultimul răspuns. Aici e marea diferență dintre o privire istorică sau una sociologică asupra fenomenului religios, și o privire duhovnicească. Prima pleacă de la cifre, statistici, lucruri palpabile (desigur interpretabile într-un fel sau altul), cealaltă pleacă de la criteriile biblice și ale Tradiției, de la o logică a Nevăzutului, a Sfințeniei care lucrează în și prin oameni. Sau, cum spune Dumnezeu în prima Carte a Regilor către David: „Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă“ (1 Regi 16, 7). Cu siguranță nu cu statistici vom merge în fața Dreptului Judecător, nu cu lectura proprie a rolului nostru în istorie, ci cu roadele pe care El le va considera ca fiind adevărate roade. Roadele inimii, ale dragostei, ale dreptății, ale adevărului, ale sfințeniei. De aceea, indiferent dacă în viitor numărul parohiilor ortodoxe românești în Austria va crește sau va scade, indiferent dacă românii ortodocși se vor asimila treptat sau, după cum sperăm, se vor integra, fără a-și pierde identitatea – esențial este dacă noi, cei de acum, avem sau am avut și această perspectivă a inimii, pe care o are Domnul. Presiunea să ne uităm la ceea ce se vede este desigur mare, mai ales că din punct de vedere exterior suntem la un prim vârf al dezvoltării instituționale bisericești ortodoxe românești în Austria. Însă esențial rămâne ceea ce nu se poate măsura.

După această scurtă introducere aș schița câteva gânduri legat de aceste perspective. Viitorul unei comunități creștine crește din prezent. Prezentul ne arată multe lucruri, depinde mereu de cum le citim. M-aș opri la două elemente: Ortodoxia românească are, datorită istoricului regional diferit, o pluralitate internă, ceea ce îi dă un farmec și o bogăție extraordinară: Moldova, Muntenia, Ardealul, Banatul, Basarabia, Bucovina, Oltenia – toate au dat sinteze regionale proprii. În Diaspora, parohiile sunt un conglomerat al tuturor acestor colorituri regionale. Ceea ce a ajutat în ultimele decenii Ortodoxia românească din Diaspora să fie vie este faptul că ierarhii și preoții au înțeles că ceea ce unește pe oameni atât de diferiți dpdv. cultural și regional este viața liturgică, viața sacramentală. Înnoirea liturgică, euharistică promovată și susținută de IPS Mitropolit Serafim este cheia dezvoltării duhovnicești, nu doar instituționale, a Bisericii Ortodoxe în Austria. Oamenii vin la Biserică în primul rând din motive religioase. Eu în peste 20 de ani de preoție am constatat că acolo unde se zidește doar pe folclor, pe nostalgii, comunitățile nu au potențial duhovnicesc de creștere, în timp. Acolo unde se zidește însă pe viață liturgică, pe cuvânt, pe cateheză reală, pe atitudine ancorată evangehlic, pe fior religios (din care decurge și viață socială, culturală și educațională), acolo rădăcinile sunt mult mai puternice. Deci această centrare pe liturgic oferă oamenilor hăituiți, stresați, dezorientați o adevărată alternativă, o statornicie. E de dorit ca ea să rămână o prioritate. Ca ea să dea roade, pe viitor, va fi necesară, printre altele, și o conștientizare mult mai puternică a integrării limbii germane. Pentru prezent acest lucru nu pare, mai ales pentru anumite parohii, ceva prioritar, pentru că lucrăm mai ales cu români din așa numita prima generație de migrație. Peste zece ani situația se va schimba, peste 20-30 de ani vom avea un context total diferit, date fiind multele căsătorii mixte. Tinerii implicați în slujbă, în proiecte parohiale pot aduce treptat, din ce în ce mai multe de elemente de lb. germană. Este un lucru elementar care ține de logica misiunii creștine. Ortodoxia românească a avut în istorie un rol de pionierat, prin deschiderea față de limba poporului. De această adaptabilitate care n-e ajutat atât de mult în istorie, va fi nevoie și pentru a găsi echilibrul între integrare și promovarea identității ortodoxe. Rămâne valabil cuvântul Mântuitorului de la Matei 23, 23: „pe acestea trebui să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”. E nevoie de ambele: de continuitate, dar și de curaj, de creativitate, de flexibilitate pentru a da Ortodoxiei în Austria sinteza de care are nevoie pentru a prinde și aici rădăcini, pentru a devenie de-a locului. Atât, foarte pe scurt, despre înnoirea vieții liturgice.

Al doilea aspect, care ține de prezent și trimite în viitor este viața pastorală în sensul larg. Pastorația în prezent în parohiile ortodoxe din Austria are, în cele mai multe locuri încă farmecul începuturilor. Pentru multe parohii, preotul întemeietor și prima generație de oameni care au pus umărul la zidirea parohiei sunt încă baza vieții parohiale. Acest lucru nu este veșnic. Nimeni din noi nu este veșnic. De aceea, atât preoții, cât și oamenii devotați (consilieri, de pildă), trebuie să aibă mereu în vedere că mâine poate nu vor mai fi. Deci, deși majoritatea parohilor sunt tineri sau de vârstă medie, trebuie să avem conștiința că bilanțul poate fi mâine, poimâine. Și nu mă refer aici neapărat la lucruri administrative (deși și acestea au rolul lor), ci la lucruri duhovnicești. E important să știm că pastorația necesită înnoire continuă, noi și noi perspective. Rețetele pastorale de acum 10 ani se pot dovedi mâine fără succes. Vă dau un exemplu personal: noi am început din anul 2014 cu activități în cadrul unei Școli Parohiale, într-o perioadă când nimeni nu vorbea de Școli Parohiale și toți întrebau ce e aia. De la an la an am trecut prin diferite abordări, proiecte, dinamici. Și îmi dau seama retrospectiv, că ceea ce s-a făcut a ținut mereu nu doar de idei pre-programate, de strategii și planuri, ci de o harismă a momentului, de intuiția că acest lucru acum poate fi necesar, poate fi posibil, poate fi realist. Dar și de multă reflecție, de (auto)interogări, de căutări neîntrerupte. Ortodoxia are aici resurse nenumărate.

Tema principală în viața pastorală este și rămâne cum să ajungem la oameni, pentru a merge cu ei împreună spre Dumnezeu. Nu doar la oamenii pe care îi avem acum, ci la cei care îl caută pe Hristos și pentru care noi poate nu îi avem în vedere. Deci, provocarea pe viitor va rămâne cât de deschise, cât de atractive, dar și cât de statornice și autence vor fi comunitățile noastre pentru oameni. Nu doar pt. cei pe care îi avem acum. În plus, pentru ca pastorația să rămână cu adevărat dinamică, trebuie să ne ferim de prea multă birocrație. Eu cred că succesul de până acum al pastorației în Germania și Austria s-a datorat și caracterului personal, ne-birocratic din Biserică, legăturii directe, necomplicate dintre Mitropolit și preoți, dintre preoți și credincioși. Birocrația și clericalismul sufocă viața creștin-autentică.

Astea au fost doar două elemente din prezent cu bătaie lungă și în viitor: înnoirea euharistică și dinamica vieții pastorale. Dacă ele continuă, avem o șansă. Dacă ele se diminuează, vom vedea rapid efectele negative. Ar mai fi și altele, timpul nu îmi permite să continui. E important să nu avem o privire triumfalistă asupra prezentului, să vedem și lacunele, lipsurile.

Există și elemente care țin exclusiv de viitor și care trebuie numite.

De pildă: Ortodoxia românească încă nu are o mănăstire, un centru cu viață monahală în Austria. Ortodoxia fără monahism este greu de imaginat. Pe viitor, parohiile noastre trebuie să dea nu doar buni familiști, buni preoți de mir, ci și oameni cu vocație monahală. Nu o mănăstire cu monahi veniți din România va fi soluția (aceasta a fost în primele decenii după´89 singura soluție posibilă), ci găsirea de vocații monahale în tinerii crescuți aici. Parohiile nu se află în concurență cu mănăstirea, așa cum nu ar trebui să se afle nici în concurență unele cu altele, date fiind harismele atât de diverse pe care le îngăduie Dumnezeu.

Un alt element este pregătirea de viitori preoți în Austria. Eu cred că fiecare posibil candidat la preoție, indiferent de unde a absolvit facultatea de teologie (fără îndoială, acest lucru trebuie să rămână o condiție sine qua non, pentru că fără o pregătire teologică solidă, preotul nu face față provocărilor misionare, ci devine ori ritualist, ori activist cum spunea pr. Petre Vintilescu, în anii 1930), trebuie să treacă printr-un proces mult mai serios de integrare culturală și misionară în spațiul acesta. Nu vorbim doar de limba germană, ci și de cunoașterea vieții pastorale a celorlalte confesiuni, a istoriei religioase a Austriei, a istoriei eșecurilor, dar și a acumulărilor celorlalte confesiuni, a cooperării dintre ele, a dinamicilor practic-teologice din regiunea în care vei activa ca preot. Deci, pe lângă studiul teologic, e nevoie și de o specializare cultural-misionară adaptată la contextul austriac. Așa cum în Apocalipsă îngerii și profilurile celor 7 biserici sunt diferiți, așa și noi trebuie să ținem cont de contextul acesta în care activăm.

Un alt element este secularizarea propriilor enoriași. Poporul român rămâne cel mai evlavios popor european, slavă Domnului. Însă lucrurile se schimbă. Triumfalismul autoreferențial, egocentrist nu își are rostul, dacă vrem să fim sinceri. De aceea, evlavia trebuie nu doar administrată, ci și luminată. Nu suntem feriți de nici una din provocările morale și ideologice care mișcă societatea. Avem răspunsuri vii, personale, convingătoare, dar și conforme Tradiției ortodoxe la aceste provocări? Cele mai puternice răspunsuri sunt și vor fi cele dospite mult, în Hristos. Nu putem descoperi aceste răspunsuri, decât având în fața ochilor sfinții neamului nostru. Ei au ridicat această identitate românească la nivel de sfințenie personală. Ortodoxia românească are o cumințenie, un realism, o blândețe, o omenie (cum spune pr. Nicolae Steinhardt), dar și o luciditate (cum spune Sf. Dumitru Stăniloae), care nu sunt întâmplătoare. Aceste virtuți trebuie conștientizate și crescute mai departe. Eu cred cu tărie că ele oferă nu doar o șansă, ci o perspectivă reală de viitor.

La final, aș vrea să schimb registrul. Pastorul american Martin Luther King, laureat al premiului Nobel pt. pace și luptător pentru drepturile civile, a rămas în istorie și cu discursul său din anul 1963 cu titlul: I have a dream. Am un vis, nutresc un vis. El a putut da glas unei experiențe și a articula un vis, un vis care apoi a devenit apoi, după moartea sa, realitate.

Eu mă întreb și vă întreb astăzi: noi ce vis nutrim? Ce năzuință avem despre Ortodoxia (românească) din Austria? Cum ne-o imaginăm la modul ideal? Credem în ea? Cu alte cuvinte: avem cu adevărat o viziune despre viitor?

Eu unul, am curajul unui vis, desi știu că ogorul în care lucrez, e al lui Dumnezeu. Dar acest ogor trebuie adus la rod.

De aceea, am un vis că nu Dumnezeu nu ne-a aruncat din întâmplare pe aceste meleaguri. Cred și doresc ca urmașii mei să fie buni cetățeni ai acesti țări, integrați cu succes, însă să poarte cu demnitate și cu recunoștință identitatea de creștini ortodocși. Să fie cu convingere europeni, dar în același timp cu dăruire creștini. Să scape la un anumit moment dat de eticheta de migranți și să fie văzuți ca ceea ce sunt. Să nu uite de sămânța românească din ei, dar să nu se teamă de integrare, știind că în Hristos nu mai este nici iudeu, nici elin, ci făptura cea nouă.

Am un vis că Ortodoxia în Austria va da sfinți, va da oameni care să inspire pe alții. Sau măcar oameni lucizi, drepți, dar și înfiorați de cele sfinte.

Am un vis că vom avea puterea și claritatea să dăm glas unor răspunsuri pentru omul de azi. Că vom ieși din defensivă și din superficialitate. Că vom practica Ortodoxia, dar o vom și înțelege în profunzimile ei.

Am un vis că toată munca depusă de generația noastră, pentru locuri de slujire și de comuniune, pentru Biserici și școli parohiale, că toată această strădanie le va fi un fundament bun pentru comunități vii.

Am o nădejde smerită că neputințele noastre de acum nu vor conta așa de mult și că urmașii noștri ne vor pomeni cu bucurie, nu cu încruntare. Trag nădejdea că cei care construiesc poduri sunt și ei bine primiți în Împărăția lui Dumnezeu. Deci, de vom muri aici sau pe pământ românesc, mâine sau poimâine, important este că am fost dintre cei care au zidit poduri, nu le-am dărâmat.

De aceea, am multă nădejde. Și mă bucur să cred că toți ne hrănim cu aceeași nădejde. Că munca noastră nu va fi fost în zadar.

Vă mulțumesc.

Pr. Ioan Moga

Detalii legate de eveniment: https://mitropolia-ro.de/120-de-ani-de-la-intemeierea-primei-parohii-romanesti-din-austria-comuniune-si-recunostinta/